VIII
A fost nevoie să treacă cinci
ani, ca eu să îmi dau seama că tot ce fac, nu e ce îmi trebuie. Vechile mele
cărți se prăfuiau pe rafturi. Cel mai rău e să uiți propriile visuri, chiar și
orbit de durere. Haide mă, că s-a cam lungit smiorcăiala! M-am pierdut, m-am
regăsit... Soarta moldoveanului!
Mi-am vândut averea și am
plecat la Chișinău. Nu e niciodată târziu să înveți. Da, Maria, am devenit
profesor! Mi-am dedicat întreaga viață acestei profesii.”
-
Și Ioana? Cum a ajuns să fie soția
dvs? Ziceați că s-a căsătorit...
-
Tu crezi în destin?
-
În destin nu cred, dar că e strâmtă
lumea, asta cred!
-
E strâmt Chișinăul, Maria! Mai ales
pentru doi profesori...
„ Când am văzut-o, era la fel
de frumoasă precum a fost ani în urmă. Vremea nu a schimbat-o deloc. I-a
adăugat numai un strop de înțelepciune în ochi... Și un zâmbet pătimaș la
colțurile gurii. Am recunoscut-o îndată. Ea, în schimb, a fost foarte surprinsă
de o astfel de întâlnire...
Am citit remușcări în privirea
ei. Eu am iertat-o de mult. Voiam să sper că mă credea mort, că nu îmi primea
scrisorile sau orice altceva... Mintea mea era capabilă să inventeze sute, mii
de motive, pentru a exclude unul singur – Ioana nu m-a iubit niciodată. A uitat
de mine.
Trădare – acest cuvânt se
întipărește în minte, în suflet, îl vezi peste tot. Acest cuvânt te poate
urmări toată viața. Eu am învățat să eliberez gândurile toxice din capul meu.
Dacă nu o făceam, mă înecam de mult în valurile propriei vanități.
E adevărat că totuși o iubeam.
Însă atunci când iubirea nu e reciprocă, mai sănătos e să îți îngropi propriile
sentimente, spre binele tuturor. Totuși, o discuție dintre noi doi, o discuție
ce era menită să ne dezgolească sufletele, era inevitabilă.
-
Nu vrei să știi care e motivul?
-
Mai contează?
-
Ghiță, eu nu îmi voi putea răscumpără
niciodată vina în fața ta!
-
Eu te-am iertat de mult.
-
Îți jur că eram gata să te aștept cu
trup și suflet în același loc, unde ți-am promis asta atâția ani în urmă.
-
Ți-am scris...
-
Am citit fiecare scrisoare trimisă.
-
Deci, le-ai primit.
-
Le-am primit dar, Ghiță, eu nu am
avut de ales. Noi muream de foame. Mama murea... Catiușa murea... Știi cât de
mult țin la familia mea. El bogat, noi putrezeam în sărăcie... Am fost nevoită
să mă căsătoresc.
-
Ioana, tu mă mai iubești?
-
Te iubesc.
Atâta mi-a trebuit. A doua zi,
i-am adus un buchet de trandafiri. L-a primit cu drag.”
-
Și soțul? Doar avea soț...
-
Avea. Și copil avea.
-
Atunci cum ați făcut de ați ajuns
împreună?
-
Soțul ei a murit cu doi ani înainte
de a ne revedea noi. Copilul ei a devenit copilul meu. O iubesc pe Lenuța ca pe
propria mea fiică.
-
Cum v-a acceptat?
-
Deodată, mă privea cu o oarecare
dușmănie. Orice nu aș face, orice nu i-aș dărui, pur și simplu nu accepta. Avea
caracter. A trecut ceva timp până a înțelege că o iubesc cu adevărat și nu îi
vreau răul.
-
Extraordinar!
Comentarii
Trimiteți un comentariu