VII

„ Era foamete. Bântuia moartea cu coasa ei ascuțită, naiba s-o ia, pe meleaguri. Moartea pe dealuri, moartea prin vii, moartea în casă. Satul a fost cuprins de doliu. Mama a murit prima. Tata, la rândul său, nu a rezistat mult fără dânsa. A murit mai mult de durere decât de foame. L-au îngropat peste o săptămână după moartea mamei, chiar lângă dânsa. Eu nu am reușit să vin la înmormântare.

Cu puterile la pământ, ajuns acasă, unica mea alinare mai putea fi o singură persoană – Ioana. Gândul la dânsa era unicul care mă îmbărbăta tot timpul. Am văzut cum mureau camarazii mei pe câmpul de luptă. Toți mureau cu câte un nume pe buze. Eu am purtat numele ei pe buze mereu.

Am încetat să mai primesc scrisori de la dânsa de ceva timp. Le trimiteam pe ale mele în van. De la vecini am aflat că s-a căsătorit și a plecat la Chișinău.

Am început să muncesc. Am muncit foarte mult ca să îmi alin durerea. Am muncit, nu ca să agonisesc avere, ci pentru a o uita pe dânsa. La alte fete nici măcar nu putea fi vorba să mă uit.”