III

Maria e o fată curajoasă. A lăsat marea avere, agonisită de tatăl său, în satul natal și a venit la Chișinău, să cucerească capitala. În zadar a plâns maică-sa, în zadar i-a interzis tată-său să plece... E încăpățânată și dornică de a vedea lumea. Deocamdată, toată lumea sa se rezumă la capitală. Și-a finalizat studiile cu excelență. Calificare: asistent social. Zis și făcut! Tare îi mai erau dragi Mariei oamenii în etate. „Ei sunt ca niște copii înțelepți!” – așa zicea Maria.

Dis-de-dimineață, s-a pornit să-l viziteze pe moș Gheorghe, despre care reușise deja să îi povestească doamna Natalia, cea, cu care discutase moșul în parc. Se aude soneria.

-          Cine e?

-          Bună ziua! (cu vocea tremurând de emoție) Mă numesc Maria, sunt asistent social, am venit să stăm un pic de vorbă... Îmi permiteți?

Ușa se deschide și apare el, „copilul înțelept”, moș Gheorghe. O invită în apartament. Un apartament spațios, cu trei camere luminoase. Pereții sunt încărcați cu fotografii, aranjate cu gust, în rame. Se simte căldură și dragoste în fiecare ungheraș al camerei. Cu toate că locuia de atâția ani singur, la prima vedere nici nu puteai spune că lipsește gospodina în casă. În apartamentul lui moș Gheorghe era menținută o ordine practic ideală. Pe speteaza fotoliului – o horboțică de un alb imaculat, croșetată cu mult drag. Deasupra fotoliului, un portret, alb-negru. Acolo, doi tineri îndrăgostiți, își trăiesc din plin clipa. Ea, vrând să pară serioasă, se uită în direcția aparatului de fotografiat. El, de dragă ce îi este, se uită la dânsa cu un zâmbet copilăresc, ignorând cu tot dinadinsul camera.

-          Ce horboțică frumoasă! zice Maria. Știu și eu să croșetez din astea!

-          Soția a croșetat-o.

-          Ea e? Întrebă Maria, îndreptându-și privirea spre portretul celor doi îndrăgostiți.

-          Da...

-          A fost frumoasă...

Într-adevăr, femeia din poză era de o frumusețe de nedescris. Avea doi ochi mari și părul lung. Era de statură mică, părând gingașă ca o păpușă de porțelan, mai ales pe lângă moș Gheorghe, el fiind mai înalt decât ea.

-          Avea părul roșcat, exact ca al tău, domnișoară...

-          Maria mă numesc!

Maria a roșit.

-          Da, da, Maria... Mi-ai spus când stăteai lângă ușă. Eu sunt Gheorghii Vasilievici.

-          Pot să vă zic moș Gheorghe? Așa îi ziceam bunicului mereu...

-          Poți să îmi zici cum vrei... Din câte vezi, o duc bine, nu ascund lumina soarelui sub mormane de gunoi, nu cresc pisici, nici câini... Nu ai de ce să îți faci griji... Tu și „organizația ta”.

A spus-o oarecum cu neîncredere.

-          Văd. Vă mulțumesc pentru ospitalitate. Vă urez o zi bună!

După un astfel de răspuns, moș Gheorghe era sigur că mai mult nu o va mai vedea niciodată pe aici. În adâncul sufletului, i-a părut o copilă drăguță această Maria. Acum îi părea rău că s-a comportat cam grosolan.

Dar Maria nu se dă bătută atât de ușor! Au urmat și alte vizite. Ea îi aducea mâncare și îl întreba cum se simte. El era tăcut mereu, răspunzând scurt la întrebări. Ea nu îl presa. Cu timpul, au devenit prieteni buni. Maria îi aducea tot mai mult a Ioana când era tânără. Era la fel de optimistă. Amândouă iubeau viața... Parcă avea asemănare și cu Lenuța, fiica lor... De mult nu a mai sunat Lenuța să-l întrebe cum îi merge...

Moș Gheorghe ieșea rar din casă. Era absolut sigur că nu avea nevoie de companie. Acum că a apărut Maria, parcă și-a mai adus aminte de vremurile celea bune, când se auzeau râzând copilașii prin casa aceasta pustie, când tușa Ioana făcea mămăliguță și stăteau toți la masă. A prins „gustul vorbei” și Maria a devenit un nou membru în familia sa.

-          Povestiți-mi istoria de dragoste.

-          A cui?

-          A voastră!