Te-aș imortaliza...

Te-aș imortaliza, dacă aș fi în stare. Ți-aș proiecta ochii întredeschiși, zâmbetul ștrengăresc și mișcările neîndemânatice în tabloul acestei lumi. Ai fi o pată alb-negru, încadrată surprinzător în existența colorată a acestui univers exploziv.
Aș vrea să te pot atinge. Aș vrea să te pot îmbrățișa, fiindcă știu că ai nevoie deseori de alinare. Știu că te aprinzi și arzi totul în jurul tău, numai din cauza că nimeni nu te-a putut îmbrățișa vreodată.
Probabil e cel mai mare paradox din viața mea faptul că te urăsc, însă țin la tine mai mult decât la orice. Te urăsc, fiindcă ești o cinică și totodată sentimentală. Te urăsc, fiindcă mi-ai ordonat să tac, atunci când voiam să strig în gura mare și, deopotrivă, să strig, atunci când a fost cazul să tac. Ai știut să îmi paralizezi toți mușchii corpului printr-o singură privire. Ba mai mult de atât, ai și o memorie perfectă. Îmi ții minte toate greșelile. Îmi numeri toți pașii. Construiești castele de nisip și tot tu le distrugi apoi. Mi-ai ierarhizat defectele. Ai respins oameni, de dorul celor, care au plecat de bunăvoie.
Și totuși, țin la tine. De ce? Fiindcă eu te-am creat. Fiindcă ești o parte din mine. Uneori am impresia că crești odată cu mine.
Dragii mei, nu vă hrăniți fricile. Într-o zi, s-ar putea să vă mănânce în întregime. Pace.