VI

Există vreo istorie de dragoste care să înceapă cu „S-a întâmplat în 1939.”? Există, și încă multe! Dar câte din aceste istorii nu s-au terminat în același an? Aceasta e altă întrebare... Războiul pune punctul cel mai îngroșat în șirul tuturor destinelor.

Mariei nu îi plac astfel de istorii. Au o tentă de pesimism, ce o deprimă. Totuși, era curioasă să o asculte, dacă era povestită de moș Gheorghe.

„S-a întâmplat în 1939. Eram tânăr. Am plecat pe câmpul de luptă fără să îmi dau seama că aș putea să nu mă mai întorc. Aveam destulă energie ca să îmi apăr patria, credeam, de unul singur, împotriva sutelor, miilor de dușmani. Patria, care mi-a fost și casă, și masă, și pâine, și apă, și foc. Patria, care mi-a fost viață. Unde să mai pui că eram și „înaripat” de dragostea mea față de Ioana? Eram mai verde decât buruiana asta de sub geam.

-          Nu te teme, Ioana! Spăl râia asta de pe acolo repejor, apoi mă întorc acasă. Tu să mă aștepți. Bine? Să mă aștepți mereu!

-          Și ne vom duce să învățăm la Chișinău?

-          Desigur, la Chișinău, direct la Chișinău ne ducem. ”

-          Și v-ați făcut profesor, moș Gheorghe?

-          Răbdare, draga mea, răbdare!

„ Odată cu trecerea anilor, am înțeles că pământul nu trebuie să fie scăldat în sânge, pentru a îl sfinți. Pământul se sfințește prin muncă. Mâna omului sfințește pământul! Iubirea e cea mai mare blagoslovire care ar putea fi vreodată dăruită unui petic de țărână.

Cine vrea să muncească în ziua de azi? Ei stau în fotoliile lor, rânjesc ca niște șacali fricoși, amenințându-ne mereu cu puterea lor, pe care tot noi le-am oferit-o. Ei ne trimit la moarte sigură. Ei își creează scuturi vii din pielea noastră. Ei ne înstrăinează neamul, împărțindu-l pe categorii. Așa ne împrăștiem, ca niște piese vechi, uzate, așa o luăm în părți diferite, care și pe unde...

Pentru ce merită să mori? Pentru neam? Pentru idee? Pentru interesele altora? Suntem orbiți de setea altora. Așa a fost, este și va fi mereu. Asta e tot ce trebuie să știi despre război.”