II

Au urmat câteva minute grele de tăcere. Nici unul nu știa cum să înceapă vorba. Despre ce vorbește omul când nu știe cum să înceapă vorba? Desigur, despre vreme!

-  Ce căldură... Și parcă era vremea a ploaie!

-  Într-adevăr...

Și iar tăcere. La noi în Moldova, se vorbește mult. Se vorbește, mai ales, despre politică. Lui moș Gheorghe nu îi place nici politica, nici să vorbească mult. Și, mai apoi, ce poate să zică el, în afară de „într-adevăr”? A văzut și el că era vremea a ploaie. Dar, ce să faci... S-a răzgândit Dumnezeu, are tot dreptul! Doamna, însă, avea chef de vorbă.

-          Vă place cum au organizat ăștia sărbătoarea?

-          Îmi place...

-          Mie nu! Anul trecut, când erau ceilalți la conducere, era mai frumos totul organizat.

-          Și anul trecut a fost frumos...

-          Domnule, sunteți originar din Chișinău?

-          M-am născut în satul Pârleni. În curând se vor împlini cincizeci de ani de când am venit la Chișinău.

-          Aha... Și acum unde este soția dumneavoastră?

-          În pământ, Dumnezeu s-o ierte...

-          Îmi pare rău...

Tăcerea devine din ce în ce mai apăsătoare.

-          Cu cine trăiți?

-          Singur.

-          Copii?

-          Plecați.

-          Unde?!

-          S-au împrăștiat... Care și pe unde... Să își caute norocul.

-          Câți copii aveți?

-          Trei! Două fete și un băiat... a spus-o cu mândrie. Ochii îi străluceau de patimă și dor.

-          Nepoți?

-          Cinci... Cel mai mic va împlini optsprezece în februarie.

 Ca să vezi, el ține minte! În lumea asta a tehnologiilor, în care îți vin câte zece notificări pe zi, în legătură cu zilele de naștere ale rudelor, prietenilor, și tot uiți să îi feliciți, moș Gheorghe ține minte. Fără un telefon performant, fără computer de ultimă generație, fără conexiune la internet super-rapid, el ține minte pe ce dată s-au născut nu doar copiii, dar și toți cinci nepoți ai săi!

-          Vă vizitează des?

-          Sunt tineri, au viața lor... Grijile lor... Care lucrează, care învață. Nu au timp de vizite.

-          Ce păcat.

-          Ba nu e nici un păcat. Nu ucid, nu fur, își câștigă cinstit pâinea, zi de zi. Nu e păcat!

-          Nu vă supărați, nu am spus cu nici un rău...

Tăcere.

-          Știți, sunteți norocos că m-ați întâlnit astăzi, aici. Eu sunt lucrător social. La vârsta dumneavoastră, nu trebuie să stați singur toată ziua. Voi trimite o fetiță foarte bună, tinerică, frumușică, să vă viziteze uneori. Sunt sigură că veți găsi un limbaj comun.

Moș Gheorghe se simte bine singur. El nu are nevoie de ajutor. Totuși, când a venit momentul, nu a reușit să găsească îndrăzneala necesară pentru a spune un „Nu!” ferm. A acceptat.