IX

Maria a ieșit din apartament cu zâmbetul pe buze. Curios fapt, moș Gheorghe e bătrân, dar îi dă un car de energie. S-a mai „dezghețat” el, a devenit mai vorbăreț acum. Dar iată că se apropie o vecină de-a lui moș Gheorghe. Se salută politicos. Începutul pare a fi promițător.

-          Fetițo, ce te-ai legat tu de nebunul ăsta? Chiar așa de tare îți trebuie apartamentul lui? Off, nici rușine, nici frică de Dumnezeu nu aveți!

-          Cine e nebun? Moș Gheorghe?

-          Gheorghe, Gheorghe, cine altul?!

-          De ce e nebun?

-          Cum să nu fie nebun, fată hăi? Tu nu vezi că stă numai închis în casă, cu nimeni nu vorbește, nimic nu spune?

-          Ce vreți să vă zică? Omul poate are durere în suflet. Dvs l-ați vizitat vreodată, măcar să vă convingeți că e viu?

-          Eu știu așa, omul când are o durere, caută singur vorbă, caută să se descarce, nu stă închis între patru pereți.  Cine  e vinovat de singurătatea lui? El singur a ales-o. Când au venit copiii lui și i-au zis „Hai, tată, mergi cu noi, nu sta aici singur!”, el ce le-a zis? „Din casa asta mă veți scoate numai cu picioarele înainte!” Păi ce, vrei să spui că ăsta e om normal? Are o pensie de nimic, dar îl văd la fiecare sărbătoare că se duce cu un buchet mare de trandafiri undeva. Unde se duce, om bătrân, abia de își târâie picioarele? La amantă? (un zâmbet sarcastic i-a sclipit pe gură) Și de unde găsește bani pentru așa buchete? Fură sau ce naiba face? Îți zic eu, nu te pune cu nebunii... Va muri, dar apartamentul statului îl va lăsa. Din principiu îl va lăsa. Din zgârcenie îl va lăsa. Știu eu așa oameni. Am văzut mulți de ăștia la viața mea.

Maria tăcea. A lăsat femeia să se descarce. Atunci când i se umple unuia rezervorul cu venin, trebuie să îi dai voie să se golească, de altfel, ar putea să explodeze și vor avea mai mulți oameni de suferit.

A doua zi, nu s-a putut totuși abține. A vorbit cu moș Gheorghe.

-          Moș Gheorghe, de ce zice lumea că sunteți nebun?

A râs, dar nu a fost un râs vesel, copilăresc, zglobiu. A fost un râs, împletit cu fire abia sesizabile de durere.

-          Poate pentru că sunt?

-          Cui îi duceți flori?

-          Soției... Nu pot să mă resemnez, nu mă pot împăca nicidecum cu gândul că a murit. Îi duc flori, vorbesc cu dânsa. Eu încă o iubesc. Unele iubiri durează ani, unele iubiri durează o viață, altele continuă și dincolo de viață. Poate că sunt nebun, fiindcă cred în asta. Poate că lumea are dreptate.

-          Sau... poate că... e nebună toată lumea, iar moș Gheorghe e unicul om în toate mințile de pe acest Pământ!

Maria a zâmbit.

-          În ziua în care am pierdut-o, Dumnezeu a luat, cu dânsa, și o parte din mine. Așteptam oaspeți. Ea pregătea masa. Se terminase pâinea. I-am spus să lase pâinea, că mâncăm noi și fără pâine, în curând trebuie să vină lumea. Nu, ea cică „Pâinea trebuie să stea în capul mesei!” Pâinea noastră, cea de toate zilele... Unde e acum pâinea? Unde-s acum toate zilele...? A spulberat-o un BMW direct pe trecerea de pietoni. Justiția l-a obligat pe șofer să achite o amendă „usturătoare”. Cum crezi, cât costă viața unui om? Nu ai vrea să știi... Mă întrebam dacă îl mustră conștiința. „A fost bătrână oricum, mâine-poimâine murea de bătrânețe!” Iată comentariul ucigașului. Unica sa „durere” era că și-a zgâriat BMW-ul. La ce funcție deține, presupun că ar trebui să mă bucur că nu a cerut el despăgubiri. Mie nu îmi pasă de banii lui. Eu îmi vreau soția înapoi.

Pentru prima (și ultima) dată, Maria l-a văzut pe moș Gheorghe plângând.

-          De când e cerul și pământul, oamenii își caută sufletul pereche. Ne căutăm, de fapt, pe noi, în reflectarea celuilalt. Cel, care te va citi din priviri. Cel, care te va face să te simți ca acasă, oriunde ai fi. Ioana mi-a dăruit trei copii și multă, multă căldură, de-a lungul anilor. Norocul meu a fost prea mare. Am fost prea norocos să trăiesc un sentiment fără de preț, într-o lume, în care totul se vinde și se cumpără.