Cum am ajuns la un pas de depresie și am început psihoterapia

Am decis că este timpul să povestesc despre una dintre cele mai urâte perioade din viața mea. Google Photo azi mi-a adus aminte că a trecut aproape un an de când ne-am mutat la Iași. Am locuit acolo fix 5 luni.

Acum un an, credeam că e o decizie bună să mă mut în capătul celălalt de România, fără job, asumându-mi un masterat pe care nu știam sigur dacă mi-l doresc, dar crezând cu tărie că "pofta vine mâncând". Vreau să fiu sinceră cu voi, nu e orașul de vină. Eu aveam stări de tristețe și disperare încă de pe vremea pandemiei. Viața de studentă-adolescentă fără griji s-a terminat foarte brusc. M-am trezit în mijlocul drumului, ca un puișor care a căzut din cuib și neștiind cum să îmi folosesc aripile... Imatură, iresponsabilă, incapabilă de a lua decizii... Viața mi-a dat un șut în fund și mi-a zis să mă descurc cum pot mai departe.

Eu - fire sensibilă și perfecționistă, nu am suportat efectiv gândul că sunt inutilă. Mă simțeam total lipsită de valoare. Am petrecut zile în șir pe olx, ejobs și alte site-uri de acest gen, încercând să îmi găsesc un job. Totul în zadar.

Zi de zi, creștea tot mai mult disperarea, furia, tristețea și anxietatea. Prietenii și familia erau în alte orașe, unicul om care mi-a fost alături era soțul meu. Chiar dacă încerca să mă susțină, eu îl respingeam cu îndârjire. Mă simțeam ca un butoi care era gata să explodeze de la orice atingere... sau ca un pahar plin cu venin. Zero afecțiune. Zero iubire. Zero căldură. Dacă se apropia să mă întrebe ce se întâmplă cu mine, izbucneam instant în plâns. De fapt, plângeam întruna. Mai ales când rămâneam singură acasă. Mă trezeam și adormeam plângând.

Facultatea era online și eu mă simțeam străină de tot ce se întâmplă acolo. Nu mă regăseam nici măcar 1% în viața de la Iași. Am început să urăsc acest oraș. Aveam mult timp la dispoziție și cu acesta îmi hrăneam anxietatea. Am început să îmi creez scenarii groaznice în cap și să îmi fie frică de viitor. Îmi era frică de moarte. De boli. De pierderi. În același timp, nu vedeam sens în viața mea și preferam să nu fi existat deloc.

Mă uram. Îi ziceam soțului că sunt nimeni. Inutilă. Absolut inutilă. Mă învinovățeam pentru faptul că am dorit să ne mutăm la Iași. Fierbea totul în mine. Eram un vas plin de emoții negative. M-am trezit în mijlocul unei crize existențiale. Nu înțelegeam care e rostul vieții.

Cu toate acestea, au existat lucruri care îmi aduceau plăcere. Aveam energie să ies din casă, să fac mâncare, curat, să fac cumpărături și chiar să mă îngrijesc. De fapt, am stabilit rutina zilnică de dimineață, care m-a ajutat foarte mult să mă mențin. În fiecare dimineață mă spălam pe dinți, îmi făceam rutina de skincare, meditam și citeam câteva pagini. Astfel reușeam să îmi țin sub control senzația de inutilitate. Chestii simple, dar importante - asta mă ținea "la suprafață".

Muzica a fost salvarea mea. Ascultam muzică ÎNTRUNA. Întotdeauna am găsit un refugiu în artă și chiar dacă sunt adepta terapiei cognitiv-comportamentale, consider că în tandem cu terapia prin artă și meditația, E AWESOME. Cu muzica, nu mai eram singură față în față cu durerea mea. Muzica era scutul meu.

Mă plimbam foarte mult. Nu mă simțeam în stare să fac sport, dar înțelegeam totuși cât de important este să fac mișcare.

Starea mea emoțională era totuși instabilă. Simțeam cum în fiecare zi mă scufund tot mai mult în gândurile, fricile și frustrările mele. Am început să caut un psihoterapeut. Mi-am adunat "capicuță la capicuță" din banii pe care i-am primit cadou de ziua mea de naștere și am început să fac terapie online cu o psihoterapeută din Oradea. Și sunt recunoscătoare că am reușit să găsesc din prima încercare un om atât de fain.

De când am început psihoterapia, am început treptat să învăț să iau decizii pentru ca viața mea să devină mai frumoasă. Am luat multe decizii de care sunt mândră și mi-am crescut nivelul de conștientizare. Psihoterapia nu face minuni, presupune multă muncă. Am petrecut ore în șir gândindu-mă despre sensul vieții și într-un final am înțeles că nimeni nu îmi va putea da niciodată răspuns la această întrebare. Fiecare își găsește rostul în ceea ce îi place să facă. Lupt zi de zi cu perfecționismul meu și deocamdată scorul e la egal.

De ce am povestit toate astea? Într-adevăr, sunt niște amintiri dureroase și personale. În primul rând, vreau să nu mai existe păreri, precum că omul care are depresie este un om slab, egoist sau leneș. Eu am fost la un pas de depresie și a fost un coșmar. Îmi venea să urc pe pereți de disperare. Nici nu îmi pot imagina câtă durere simte omul care trece printr-un episod depresiv sever. Depresia este o boală și punct. În al doilea rând, fie ca pentru oamenii care au avut răbdare să citească până la capăt această postare lungă, în cazul în care aveau dubii, aceasta să fie un semn că dacă simt nevoia, trebuie să înceapă psihoterapia. Merită.