Anxietatea

Pentru mine, anxietatea înseamnă:

•        Insomnii;
•        Să simți cum efectiv îți explodează capul de la atâtea gânduri;
•        Să te simți constant judecat de către toată lumea;
•        Să fii „prea sensibil”;
•        Să ai zeci de stări pe zi și nici măcar să nu conștientizezi din ce cauză ești mai „colorat” decât curcubeul;
•        Să nu îți accepți tristețea și furia;
•        Să crezi că ai valoare numai atunci când faci ceva util;
•        Să procrastinezi;
•        Să nu suporți ceea ce vezi în oglindă;
•        Să numeri constant caloriile;
•        Să îți fie frică de faptul că vei fi un nimeni în viitor;
•        Să vezi doar partea goală a paharului;
•        Să îți fie frică să vorbești cu oameni necunoscuți;
•        Uneori și cei cunoscuți;
•        Să nu știi cine ești și ce vrei să faci cu viața ta;
•        Să fii mereu încordat, de parcă cineva te amenință;
•        Să ai atacuri de panică;
•        Să crezi că e ceva în neregulă cu tine;
•        Să nu te simți înțeles de către cei din jur;
•        Să îți dorești să nu te fi născut;
•        Să nu te simți în stare de a lua nici o decizie, cât de nesemnificativă nu ar fi aceasta;
•        Să te izolezi;
•        Să eviți;
•        Să vrei să deții controlul asupra tuturor lucrurilor;
•        Și totuși să pierzi atât de des controlul...;
•        Să mănânci de plictiseală, nu atunci când îți este foame;
•        Să te compari cu ceilalți.

Toate acestea nu sunt simptomele luate din DSM, sunt trăiri și experiențe. Oamenii anxioși sunt atât de diferiți și totuși au atâtea în comun... Este o adevărată provocare să trăiești zi de zi încercând să maschezi furtuna care se întâmplă fără vacanțe și pauze în capul tău. Ne este frică să arătăm că putem fi vulnerabili, tocmai pentru că există o mulțime de oameni ce ne-ar putea judeca, pentru că experiența lor de viață nu este aceeași cu a noastră. Dar am cunoscut o mulțime de oameni care sunt capabili să manifeste empatie și compasiune față de problemele celorlalți, chiar dacă nu înțeleg pe deplin durerea lor.

Toți suntem oameni și în comunicarea cu ceilalți căutăm validare. Dacă am asculta mai mult atunci când interlocutorul vorbește, poate că am învăța să recunoaștem mai ușor semnele unei persoane suferinde, care caută ajutor sau pur și simplu o privire blândă. Atunci când te simți înțeles, imediat scapi de haina omului „nebun” care merită să ia pastile de două ori pe zi la spitalul de psihiatrie. Brusc, devii un om simplu ca toți oamenii, care poate avea probleme și nu este perfect. Oameni perfecți nu există. Ce bine ar fi să proiectăm undeva pe retină asta, ca să nu uităm niciodată.