Eterna pace

Războiul crîncen, bătălia crudă-
Lacrimi amare şi mîndrie surdă.
Un om e mai presus de lume,
Iar lumea acestei reguli se supune.

Soldatul, petrecînd secunda de sfîrşit,
Neputincios, rănit şi umilit
Rosteşte foarte-ncet, cu dor:
„Iubito, iartă-mă că mor.”

Şi fraţii-mpuşcă, împuşcă şi se ceartă,
Iar inima-năuntru clocoteşte fiartă.
Ei au uitat cuvintele măicuţei, au uitat,
Că mama să împartă şi să ierte i-a-nvăţat.

Ei scriu cu sînge: „Noi vrem pace!”
Scriu pe pămînt, pe trupul ce alături zace
În timp ce strigă: „Linişte dorim,
Cîrmuitorii să trăiască, cum şi noi trăim.”

De atunci trecut-au ani destui,
Dar nu se pare nimănui
Că-ntocmai scriem pîn’ acum?
Vrem pace, s-o obţinem, cum?

Am fost, rămînem oameni şi vom fi,
Luptăm şi vom lupta tot zi de zi.
Nu vom avea eterna pace
Decît în rai, de acum încoace.