Ce ar fi dacă...?

 Ce ar fi dacă părinții și copiii s-ar schimba cu locurile? Copiii i-ar compara cu alți părinți permanent: „Uite, mama lui Alex i-a făcut o ciorbă mai gustoasă! Tu de ce nu poți face la fel?”. Le-ar dicta propriile reguli, zicându-le unde să lucreze și cu cine să prietenească. Le-ar transmite bagajul propriilor frici, neliniști și dubii, scăzându-le stima de sine. „Încetează să mai cânți, nu vezi că te-a călcat ursul pe ureche? Nu îți iese bine!” sau „Ai grijă cu cine comunici, toți bărbații vor doar sex.” Șirul poate continua la nesfârșit. Oamenii nu se nasc complexați. Așa devin în urma influenței celor din jur asupra lor.

Ce ar fi, dacă copiii și-ar bate părinții sau i-ar tachina din cauza oricărui pas făcut greșit? Dacă, văzând că nu se descurcă cu rolul lor, sau certându-se unul cu altul, și-ar lua lumea în cap și și-ar abandona părinții? Sau dacă i-ar lăsa să crească în voia sorții, să îi „educe strada”, iar unicul semn (aparent) al afecțiunii ar fi o sumă anumită de bani, trimisă o dată pe lună de la „zarabotkă”?

Pasul întâi: te asiguri că ești pregătit (moral, financiar, fizic ș.a.m.d.) să ai un copil, să crești din el o personalitate puternică și nu în ultimul rând cu o imagine clară, bine definită și sănătoasă de sine. (Pentru că, obiectiv vorbind, la modul cel mai serios, mult mai important este felul în care o persoană se manifestă atunci când se află în cadrul societății, decât faptul că are în diplomă doar note de 10. Eu am diplome. Știți ce fac cu ele? Corect, strâng tot praful din casă. Nimănui nu îi pasă.) Pasul doi: te apuci de făcut copii.