De ce PSIHOLOGIA?

De ce psihologia? ATENȚIE, urmează mult text, pericol mare de plictiseală!!!
Obișnuiam să mă urăsc din tot sufletul. Cândva aveam în cap o listă întreagă cu neajunsurile mele, pe care, perfecționistă fiind, le-am aranjat frumos în categorii: uite neajunsurile mele fizice aici, iar dincolo sunt cele „spirituale”... Oriunde nu m-aș duce, mi se părea că toți oamenii se uită numai la mine și punctează delicat toate defectele mele, care sunt evidente! Credeam că toată lumea râde de mine. Și voiam să mă placă cei din jur, tare voiam, mă îngrozea însăși gândul că cineva ar putea să mă urască la fel de tare precum mă urăsc eu pe mine. O perioadă chiar eram absolut convinsă că sunt sociofobă, căci relațiile cu ceilalți nu erau punctul meu forte. Desigur, exageram și dramatizam, ca de obicei.
Treptat, am devenit foarte curioasă să aflu care sunt rădăcinile structurii personalității mele. Da, prieteni, am mers să studiez psihologia din motive foarte egoiste! Am ajuns la facultate cu multe întrebări. De ce nu iubesc ceea ce sunt? De ce caut mereu apreciere? De ce îmi este atât de frică să încep o relație (de oricare fel), crezând că neapărat se va încheia mai devreme sau mai târziu?
Aici am aflat despre ce este stima de sine și cum se formează. Am aflat care sunt corelatele sale. Aici am aflat despre stilurile de atașament și am realizat cât de mult influențează mediul în care am crescut asupra imaginii lumii cu care trăiesc mai departe la vârsta adultă.
Și a început călătoria... Abia la facultate am înțeles ce cale lungă și anevoioasă am ales. (Nu vă supărați cei care și-au ales o altă profesie, toate sunt destul de anevoioase, cu complexitatea și specificul său...) Dar aici am aflat că un psiholog nu citește gânduri, nu e automat un om perfect, mega-calm și empatic, iar psihologia este o știință și orice legătură cauză-efect are dreptul la existență, DACĂ depui destul efort pentru a demonstra asta. Desigur, când am mers la facultate nu știam că după trei ani de licență nu voi ieși din universitate un super-om, atotcunoscător și că nu voi începe să tămăduiesc imediat suflete rănite. Și nu știam cât efort necesită o schimbare.
Din moment ce am realizat care sunt rădăcinile problemelor mele, mi-am pus în plan să schimb lucrurile. Cred că fiecare om își dorește să rezolve ceva și cei care au trecut prin astfel de încercări își dau seama cât e de complicat. Îmi este mult mai ușor să las totul baltă și să îmi plâng de milă toată viața... Să caut consolare mereu și să evit să zic lucrurilor pe nume. Dar adevărul este că eu TREBUIE să mă învăț să trăiesc cu trecutul meu mai departe, să îl accept ca o parte din mine și să iert oamenii din jur, să mă iert pe mine – cea din trecut. Apoi să merg pur și simplu mai departe.
Atunci când am înțeles cât de complicat e să faci asta de una singură, mi-am dat seama că vreau să ajut oamenii să își schimbe deprinderile vechi, dezadaptative, pe unele mai sănătoase. Da, vreau să fac asta de fiecare dată cu ei împreună și să urmăresc procesul de creștere. Doamne, am încă atâtea de învățat... Nu cunosc încă nici a mia parte din tot ce este PSIHOLOGIE.
Am întâlnit cândva un om îndurerat care mi-a zis: „Psihologia voastră e inutilă. Eu am pierdut ceva drag mie și tu nu ai idee cât de tare doare. Nu poți schimba trecutul. Nu vei întoarce ceea ce am pierdut.” Ei bine, omul are dreptate. Nu sunt Dumnezeu. Dar psihologii (nu eu, pentru că încă nu sunt un psiholog) îl pot învăța să trăiască cu asta mai departe. Ideea asta am încercat să i-o transmit.
Eu îmi iubesc... Ba nu, îmi ador facultatea! Există o mulțime de sceptici care au ales să renunțe la această cale și să meargă în altă direcție. Ei bine, nu au decât. Faceți loc pentru mine, scepticilor!
P. S. Sunt curioasă ce reacție voi avea când voi reciti acest text peste ani...