Nu mă doare

Ai cinci ani. Ai căzut de pe trotinetă. Sânge, lacrimi, muci, durere... Mai pe scurt, ți-ai julit genunchiul. Fugi la mama. Ea îți șterge lacrimile, te sărută, te dă cu verde de briliant... "Vezi că nu doare? Uite, aproape a trecut! Ei, las', draga mamii, că pân' la nuntă precis îți trece!" Bonus - o îmbrățișare caldă.
Ai douăzeci de ani. Stai în cămin, într-un cămin plin cu oameni tineri și neliniștiți. Îți acoperi rana care sângerează cu un șervețel semitransparent și te rogi sa treacă mai repede. Nu poți fi observată, nu vrei să fii jelită la douăzeci de ani. Nu vrei să pari slabă. Această rană face cât o sută de julituri. Înghiți nodurile din gât și rabzi, pentru că altceva nu ai ce să faci.
Mama e la douăzeci de ore de aici. Aș lua un avion, un elicopter, orice... Numai ca să ajung acum la ea. Să mă îmbrățișeze. Să zică "Vezi, prostuțo, așa-i că nu doare? Degeaba ai plâns, degeaba te-ai temut că o să piște."
Suflă, mama, peste rană, suflă, să treacă. Unge-mi, mama, sufletul, cu verde de briliant.