Fără titlu

 E amuzant cum te poate marca prezența sau absența unei persoane în viață. Un singur zâmbet îți poate înlocui o mie de chipuri. 

 Există un număr foaaarte restrâns de oameni în viața mea, față de care eu mă pot simți liberă să îmi dezvălui toată naturalețea, să îmi arăt toanele sau să dau frâu liber demonilor interiori. Surprinzător cum plecarea sau, deopotrivă, venirea unui singur om în viața ta te poate face să îți scoți toate fricile, vinile sau vulnerabilitățile dintr-o cutioară de mult uitată acolo, într-un depozit părăsit și să ți le etalezi așa cum sunt ele, în toată splendoarea lor.

 Știți ce e și mai uimitor? Șabloanele. Etichetele. Sunt peste tot. Sunt omniprezente. E nevoie de o singură trădare ca să îți recreezi apoi unul și același scenariu, în cele mai sublime moduri posibile, la nesfârșit. E ca și cum, să zicem, ai sărit o dată de pe o stâncă. Ai căzut. Te-a durut. Ți-ai adunat toate cioburile într-o moviliță. O moviliță mică, dar ambițioasă și puternică. Apoi soarta te aruncă din nou, pe o altă stâncă. Altă stâncă. Același pericol. Aceeași adrenalină. Aceeași frică. 

 O altă trăsătură a omului, care e, ohh, de-a dreptul fascinantă!!! Aceea de a crește cu multă grijă și ardoare toate vinile și fricile posibile, de a le păstra cu evlavie an de an, iar apoi de a le transmite, cu aceeași maare grijă, generațiilor următoare. Și ghici ce... Generațiile le vor prelua cu mare drag, ba mai mult, le va crește mai departe cu aceeași ardoare, fiindcă ce poate fi mai de preț ca tezaurul fricilor dospite ani la rând în cadrul unei familii de movilițe puternice și ambițioase???

 Mă urmărește toată viața un singur laitmotiv. E umbra mea, drăcușorul de pe umărul meu, dacă vreți. Câte metafore nu aș folosi, cât de mult nu m-aș strădui să îl maschez, el mereu va rămâne același. De ce vreau să devin psiholog? Vreau să scap de laitmotivul meu și să îi ajut pe alții să scape de laitmotivele lor. Poate că nu e foarte profund, nici altruist nu pare a fi. Realitatea rămâne realitate. 

 P. S. Dacă nu ați înțeles despre ce am scris în postare, nu e vina voastră. Nici eu nu știu ce vreau să zic, să transmit. Simt nevoia de a scrie. Nu am scris de mult. Îmi antrenez abilitatea de a tapa litere și de a le grupa în cuvinte. Atâta tot.