Trup și suflet

Sunt blocată. Corpul meu este o colivie pentru suflet. A fi om a devenit o misiune prea complicată pentru mine. Zilnic mă ciocnesc de complexe. Analizez fiecare milimetru din această capsulă. Nu îmi place. Pe Pământ nu e loc pentru perfecțiune. Uneori instinctele care îmi caracterizează specia, care definesc originea animalică a acestui sac de piele, îmi domină rațiunea și își dictează propriile reguli. Preiau controlul. Zilnic simt ce nu aș vrea să simt. Trăiesc emoții, pe care nu aș vrea să le trăiesc. A fi om înseamnă a poseda un spectru foarte larg de emoții și eu nu reușesc să le stăpânesc. Uneori le amestec. Fac un terci din ele. Râd când vreau să plâng sau tac când am prea multe de zis. Am învățat să schimb copertele. Am învățat să mint. Pe mine și pe toți cei din jur. Totuși, unele sentimente îmi sunt încă necunoscute. Poate că nici nu le voi cunoaște vreodată... Iubirea. E un termen atât de vag, încât existența acesteia pare mai degrabă un basm sau o legendă pentru mine. Cultiv. Polenizez iubirea. O văd în flori, în pietre, în valurile mării, în morminte... Dar am dubii, când încerc să o recunosc în ochii oamenilor, să o deslușesc în vocile lor rătăcitoare. Cei mai pustii sunt ochii mei. Cea mai amăgitoare e vocea mea. Voce de om. Voce de materie, prinsă în mrejele timpului.