10.09.2018

 Toamna înseamnă artă. Arta de a muri. Iubesc paloarea frunzelor, care se zbat în agonie. Iubesc vântul, care îmi bântuie gândurile și îmi cuprinde sufletul. Iubesc ploaia, care se prelinge pe obrajii pământului fără vlagă. Iubesc să-i ascult ultimele răsuflări.

 Astăzi nu ies din pat. Mă simt bine. Nu sunt bolnavă. Nu mă doare nimic. Pur și simplu nu mai vreau... Nu mai vreau drame. Sunt sătulă. Mi-a ajuns. Nu vreau drame în familie, nu vreau drame în iubire, nu vreau drame la serviciu, în transport, în parc, în magazin, acasă, la știri, în filme, în cărți sau în muzică. Când totul moare în jur, eu vreau să stau în pat și să citesc un roman "de suflet" sau să privesc o comedie romantică, bând un ceai fierbinte, îndopându-mă cu ciocolată, fiindcă viața e una și am voie. E ca și cum ar cânta orchestra o melodie veselă pe "Titanic". 

 Dați-mi voie să îmi deconectez telefonul. Nu voi rata nici un apel important. Cel, de la care am așteptat atâția ani la rând apelul... Cel, care mi-ar putea reuni piesele împrăștiate, nici măcar nu îmi cunoaște numărul de telefon. 

 Dați-mi voie să îmi dezactivez contul de Instagram. Nu mor dacă nu aflu câte cafeluțe a băut azi cutărică de dimineață, dacă a adăugat lapte sau scorțișoară. Nu mor, dacă nu citesc un citat mega-profund dedesubtul unui selfie cu un filtru ales cu meticulozitate. Nici pe Facebook nu mai apar. „Bună! Ce mai faci?” Mamă, cât spam...

 Televizorul îmi înlocuiește mașina de spălat. Spală creieri. Cât costă un canal TV? Dar demnitatea unui popor? Pun pariu că în curând oamenii se vor naște cu câte un cod de bare sub piele. Pentru asta am luptat. Spre asta mergem. Asta merităm.

 Dați-mi voie să refuz politicos invitația la concertele pe care, cu multă străduință și bună-credință le organizați atunci când satul arde și toate babele se piaptănă. Eu dansez foarte bine și acasă, cu pisica. Eu am orchestra mea. Eu am lăutarii mei. Eu am "Titanicul" meu.

 Accident. Război. Cutremur. Apocalipsă. Eu azi nu ies din pat. Prezența-absența mea la petrecerile voastre oricum nu schimbă starea lucrurilor. Eu învăț de la toamnă arta de a muri. Voi aprindeți-vă propriile lumini. Departe de navele mele. Departe de geamurile mele.

 Nu mai vreau drame. Mi-a ajuns. Tot ce vreau este să mă învăț, o dată și pentru totdeauna, să nu mai pun suflet acolo, unde alții și-au băgat piciorul. Atât.