Despre amintiri

 Ce e omul? Nimic altceva decât un bol cu amintiri. Trecutul clădește prezentul, iar prezentul clădește viitorul. Nu e bine să te scufunzi prea des în amintiri, riști să te îneci... Totuși, astăzi a avut loc un naufragiu...

 Conștientă sută la sută de starea în care aș putea să mă transpun, am decis să îmi asum toate riscurile și să-mi răscolesc prin memorie. Ca orice om, probabil, am o colecție ENORMĂ de poze și fișiere video, la care revin iar și iar când mă plictisesc, sunt tristă, veselă sau pur și simplu am o stare de spirit pe care nici măcar nu știu cum să o descriu... Ceea ce am și făcut astăzi... E amuzant cum unele amintiri se întipăresc atât de bine în memoria noastră, încât le retrăim mereu cu aceeași intensitate, cu care am trecut prin ele prima oară. Altele, deopotrivă, sunt ca niște vise... Parcă ar fi fragmente din alte vieți, trăite cândva de sufletele noastre rătăcitoare... Nici nu putem fi siguri că experiența ne aparține... Scenă după scenă, poză după poză, am simțit din nou pe pielea mea toate metamorfozele, prin care trecusem deja cândva...

 Însă eu, copil însetat și dornic de aventuri, nu m-am putut limita numai la poze. Mi-am pus frumușel căștile în urechi și am făcut o excursie prin vechiul și bătrânul meu Chișinău. Ați observat că fiecare colțișor vizitat păstrează pentru totdeauna spiritul trecutului? Să luăm, drept exemplu, sectorul în care mi-am petrecut copilăria, adolescența și am descoperit în mine germenul tinereții... În ogradă se petreceau cele mai mari aventuri... Primele prietene, sărituri în elastic, plimbări de seară la stadion, ba mai mult, aici prima dată (și ultima) am căzut din copac. La grădiniță mi-am planificat prima evadare, împreună cu prietena mea cea mai bună de atunci. La cincisprezece ani am mai planificat o altă evadare, pe care am și realizat-o. Am fugit de acasă și am hoinărit toată ziua prin pădure. Noaptea, totuși, m-am întors acasă, spre fericirea bunicii mele și nenorocirea fratelui meu (just kidding :) ). La „Călinescu” am învățat ce înseamnă nopți nedormite, vărsând lacrimi deasupra caietelor de fizică, biologie și chimie ore în șir. Astăzi sunt profund recunoscătoare acestor experiențe. Liceul m-a pregătit pentru colegiu, locul unde am crescut semnificativ. Dar despre asta mai târziu...
 Adevărul este că în perioada copilăriei și adolescenței mele, cele mai deosebite trăiri ale mele se petreceau acasă. Stăteam cu zilele între patru pereți. În apartamentul acesta, care deseori îmi părea atât de strâmt, încât mă sufocam, alteori îmi părea enorm, întrucât mă simțeam mică ca un purice, în apartamentul bunicilor mei am fost cea mai fericită, dar și cea mai nefericită.
 Am fost fericită, atunci când eu, copil de o șchioapă, cu fire de păr ce străluceau a aur în cap, mă dădeam huța în scrânciobul agățat cu mult drag de bunicul meu în antreu. Atunci când aveam grijă de nenumăratele mele animale de companie (pe toate le-am iubit nespus). Atunci când era frate-meu micuț și inventam împreună jocuri stupide (în viziunea bunicii mele), când ne jucam „De-a monștrii” sau „De-a bomba”... Eram fericită când stăteam la bucătărie seara târziu și vorbeam cu mama despre viață sau când făceam sarmale cu bunica. Când mă lua bunicul de la grădiniță și admiram împreună luna în serile reci de ianuarie.
 Acești patru pereți m-au surprins în mai multe stări decât culorile curcubeului. Aici am cântat până am răgușit (spre nenorocirea fratelui meu, martor la toate astea, căci, recunosc, m-a cam călcat Ursulică pe ureche) și am dansat până mi-au amorțit picioarele. Tot acești patru pereți m-au surprins plângând... de prea multe ori... Aici, în acest spațiu îmbibat de trăiri și emoții, am simțit durerea destrămării unor prietenii și dezamăgirea primei iubiri neîmpărtășite. Aici mi s-a sfărâmat lumea în sute de bucăți și tot aici am învățat să o construiesc din nou. Am învățat să fac diferență dintre iubire și obsesie, dintre adevăr și minciună, iluzie și realitate.
 Îmi amintesc de câte ori căutam în înghesuiala asta un loc mai retras, pentru a-mi plânge de milă în singurătate. Rareori reușeam. Oamenii care îți sunt cei mai apropiați mereu simt ce se întâmplă cu tine. Ai mei sunt foarte tacticoși. Ei știu că din moment ce vreau să împărtășesc vreo trăire cu dânșii, deschid singură subiectul. În rest, nu caută niciodată să „scoată cu cleștele” informația din mine. Asta înseamnă să respecți intimitatea unei persoane. Aveam vreo optsprezece ani când mi s-a întâmplat să rămân dezamăgită din cauza destrămării propriilor iluzii. Se întâmplă să nu fim pregătiți să rămânem așa cum suntem, sută la sută naturali, dezgoliți, în fața realității amare. Mama nu a stat mult să caute adevărul. Mi-a citit durerea pe față. Mi-a cumpărat o ciocolată, m-a îmbrățișat și mi-a zis că indiferent de situație, va fi totul bine. În fața ei, aici, acasă, voi fi mereu un copil... Un copil ce caută să se dezmeticească și învață, pe unde stângaci, neîndemânatic, așa cum poate, să își trăiască viața. Un copil, ce are nevoie de protecție. Și, într-adevăr, asta e ce fac mamele... VINDECĂ RĂNILE.
 Cândva Chișinăul îmi părea prea mare. Acum am impresia că e un oraș mult prea mic. Fiecare loc aici e o nouă colecție de amintiri. Iată parcul în care am ieșit cu prietenele de zeci de ori... Aici a avut loc prima mea întâlnire, dincolo am plâns pe furiș, după o zi grea la serviciu, pe această bancă am râs până la lacrimi...
 La „Mateevici” am cunoscut oameni minunați. Am legat prietenii pe viață și m-am inspirat de la profesori, care sunt demni de urmat. Aici am obținut prima mea calificare. Sunt educatoare. Nu contează unde mă va mai duce viața, asta e în sânge deja. Nu am lucrat mult, dar copiii pe care i-am cunoscut îmi vor rămâne în suflet. Am făcut, ca de obicei, multe greșeli, probabil din lipsă de experiență, dar ei m-au învățat să fiu mai puternică.
 Privesc în urmă și mi se face dor... Dor de ceea ce am fost cândva... Dor de mine... Totodată, mi se face dor și de ceea ce nu am fost niciodată. Nu știu cum e posibil una ca asta, dar îmi e dor de nenumăratele aventuri, pe care le-aș fi putut avea, dacă găseam mai mult curaj în inima mea șovăitoare. Totodată, îmi este dor de un tată care mi-ar fi fost alături, atunci când mama nu a fost, să îmi dea o ciocolată și o îmbrățișare (mama lucra zi și noapte, ca să ne asigure o existență decentă). Mi-e dor de un tată care m-ar învăța să merg pe bicicletă și să înot. Un tată, care să stea în fața mea drept exemplu pentru viitor, un tată, care să mă apere de dezamăgiri.
 Toate acest experiențe, ceea ce am fost, dar și ceea ce nu am fost, răsună alarmant în căpșorul meu. Trebuie să găsesc puteri în mine să las în urmă o lume, cu care m-am obișnuit, o lume, care a devenit o parte din mine și să clădesc ceva nou. Niciodată nu mi-au plăcut schimbările. Niciodată nu am știut să îmi apreciez deciziile la justa valoare. Întotdeauna am supus orice acțiune proprie unor dubii ce, aș zice, nu meritau asta...
 În curând voi pleca. Voi părăsi acest oraș. Voi fi înconjurată de străini. Voi trăi experiențe noi, voi crea amintiri noi, dar foarte diferite de tot ce a fost până acum. Da, plec într-o nouă „călătorie” în viață alături de Maria, prietena mea cea mai bună, pe care o iubesc mult, cu care ne-am susținut reciproc mereu, cu care am împărțit întotdeauna orice am avut, de la mâncare, până la ultimul șervețel. Dar alături nu îmi vor mai fi pereții, ochii mamei și pârjoalele bunicii, care mă vindecau și dădeau sens vieții atunci, când credeam că l-am pierdut. Întotdeauna îl regăseam.
 Știu că sute, mii de oameni trec prin asta. Lumea pleacă și e trist. De ce pleacă? E un subiect contrariat, dureros și foarte vast. Cândva credeam că rămânând acasă, împreună, vom putea rezolva problemele de aici. Recunosc, am cedat și am ales calea poate mai ușoară, dar poate și mai complicată pentru mine. Suntem un popor frumos cu visuri mărețe, dar prea naivi și fricoși, din păcate... Nu vreau să deschid prea multe paranteze aici și nici nu știu unde voi ajunge peste câțiva ani. Știu un singur lucru... Pereții, ochii și pârjoalele mă vor chema mereu acasă...