Ce am învățat de la copii
Sună paradoxal chiar și pentru mine, dar eu, copil fiind, am încercat din răsputeri să educ alți copii, pe parcursul acestei veri :) Nu vă panicați, toți au rămas vii, inclusiv eu! Ei bine, lăsând toate glumele la o parte, în curând îmi voi finaliza studiile pedagogice și tind să cred că copilașii au fost în „mâini competente”, așa să zicem, tot acest timp...
Cu toate că m-am străduit să-i învăț câte ceva nou, pot să afirm cu certitudine că am învățat și eu de la dânșii câteva chestii, poate chiar mult mai importante... În primul rând, ei m-au învățat să zâmbesc. Acest zâmbet necondiționat, când nu ai motive evidente să te bucuri, dar totuși ești fericit, fiindcă prețuiești clipa, este ceva indispensabil în viața unui adult. Imaginați-vă o lume în care toți oamenii sunt binevoitori, își zâmbesc unul altuia, sunt amabili și prietenoși. Oh, păcat că e utopic!
În al doilea rând, copiii m-au învățat să merg mai departe. Da, da, să merg mai departe! Aceste minunății micuțe sunt, indubitabil, niște purtători de energie inepuizabilă! Ei aleargă la nesfârșit și, logic, căzăturile sunt inevitabile. Totuși, peste câteva doar clipe, ei uită de orice durere și își reîncep jocurile fără nicio ezitare. Dar certurile lor? Le-ați văzut voi vreodată? De obicei nu durează mai mult de două minute, apoi își zic unul altuia „împăcare, împăcare...” și toate „problemele” rămân în trecut. Aș dori să pot realiza aceste împăcări cu toată lumea ce m-a rănit sau pe care am rănit-o eu, la rândul meu, vreodată. Aș dori să pot uita atât de repede toate supărările. De la ei am înțeles că viața e prea frumoasă pentru a fi supărată.
În al treilea rând, de la ei am învățat să prețuiesc ceea ce am. Acum. Aici. Eu am. Nu știu de unde s-a luat nesiguranța mea în forțele proprii. Nu știu cum și de ce, dar la vârsta de optsprezece ani am ajuns o fată foarte complexată. În special în anii adolescenței, când viața mea socială ar trebui să își atingă apogeul dezvoltării sale, eu am început „să mă închid în mine”. Întotdeauna am acționat nu pentru a-mi satisface mie careva plăceri/trebuințe, dar pentru a-i impresiona pe cei din jur. Întotdeauna am crezut că iubirea, prietenia și respectul celor din jur trebuie meritate. Întotdeauna mă comparam cu cei din jur. Evident, personalitatea mea „pierdea” în toate domeniile față de performanțele celorlalți. Niciodată nu am fost mulțumită de capacitățile mele intelectuale, de aspectul fizicului meu, de trăsăturile caracterului meu. În toate cele eu căutam aprobarea societății... Știu, am vorbit la trecut, dar asta încă se întâmplă în prezent... Totuși, încerc să lupt cu acest demon ce zace undeva adânc în mine. Să vrei ceva mai mult nu e rău. Perfecționismul, perseverența și ambiția pot deveni calități, în mâini bune... În același timp, copiii mi-au arătat că e bine uneori să faci o retrospectivă și să realizezi că ceea ce ai la moment reprezintă cea mai mare comoară din viața ta. Această comoară te face fericită cu adevărat - familia, prietena cea mai bună, succesul profesional etc. Am învățat să prețuiesc momentele speciale. Micile bucurii au devenit enorme, privite acum din altă perspectivă. Chiar și cerul înstelat, admirat alături de un om deosebit, savurând „ceaiul sfânt”, este o minune. „În fond, stelele nu reprezintă nimic altceva decât niște puncte mici, strălucitoare”... Și totuși, aceste „puncte strălucitoare” mă fac fericită... Nu știu de ce... Poate prin faptul că îmi aparțin mie și nu aparțin nimănui în același timp... Sau pur și simplu pentru că există!
În fine, cu toate că a fi educatoare e o misiune foarte dificilă pentru oamenii care trăiesc în Moldova (da, da, în această frază am inclus toată indignarea mea referitor la salariile mizere, atitudinea negativă a UNOR părinți, numărul prea mare de copii în grupe etc.), totuși clipele petrecute alături de copiii MEI vor rămâne pentru totdeauna în memoria mea. Copiii sunt creați pentru a aduce haos în viețile noastre. Și totuși, acest haos ne ajută să aranjăm unele lucruri la locurile sale.
Cu toate că m-am străduit să-i învăț câte ceva nou, pot să afirm cu certitudine că am învățat și eu de la dânșii câteva chestii, poate chiar mult mai importante... În primul rând, ei m-au învățat să zâmbesc. Acest zâmbet necondiționat, când nu ai motive evidente să te bucuri, dar totuși ești fericit, fiindcă prețuiești clipa, este ceva indispensabil în viața unui adult. Imaginați-vă o lume în care toți oamenii sunt binevoitori, își zâmbesc unul altuia, sunt amabili și prietenoși. Oh, păcat că e utopic!
În al doilea rând, copiii m-au învățat să merg mai departe. Da, da, să merg mai departe! Aceste minunății micuțe sunt, indubitabil, niște purtători de energie inepuizabilă! Ei aleargă la nesfârșit și, logic, căzăturile sunt inevitabile. Totuși, peste câteva doar clipe, ei uită de orice durere și își reîncep jocurile fără nicio ezitare. Dar certurile lor? Le-ați văzut voi vreodată? De obicei nu durează mai mult de două minute, apoi își zic unul altuia „împăcare, împăcare...” și toate „problemele” rămân în trecut. Aș dori să pot realiza aceste împăcări cu toată lumea ce m-a rănit sau pe care am rănit-o eu, la rândul meu, vreodată. Aș dori să pot uita atât de repede toate supărările. De la ei am înțeles că viața e prea frumoasă pentru a fi supărată.
În al treilea rând, de la ei am învățat să prețuiesc ceea ce am. Acum. Aici. Eu am. Nu știu de unde s-a luat nesiguranța mea în forțele proprii. Nu știu cum și de ce, dar la vârsta de optsprezece ani am ajuns o fată foarte complexată. În special în anii adolescenței, când viața mea socială ar trebui să își atingă apogeul dezvoltării sale, eu am început „să mă închid în mine”. Întotdeauna am acționat nu pentru a-mi satisface mie careva plăceri/trebuințe, dar pentru a-i impresiona pe cei din jur. Întotdeauna am crezut că iubirea, prietenia și respectul celor din jur trebuie meritate. Întotdeauna mă comparam cu cei din jur. Evident, personalitatea mea „pierdea” în toate domeniile față de performanțele celorlalți. Niciodată nu am fost mulțumită de capacitățile mele intelectuale, de aspectul fizicului meu, de trăsăturile caracterului meu. În toate cele eu căutam aprobarea societății... Știu, am vorbit la trecut, dar asta încă se întâmplă în prezent... Totuși, încerc să lupt cu acest demon ce zace undeva adânc în mine. Să vrei ceva mai mult nu e rău. Perfecționismul, perseverența și ambiția pot deveni calități, în mâini bune... În același timp, copiii mi-au arătat că e bine uneori să faci o retrospectivă și să realizezi că ceea ce ai la moment reprezintă cea mai mare comoară din viața ta. Această comoară te face fericită cu adevărat - familia, prietena cea mai bună, succesul profesional etc. Am învățat să prețuiesc momentele speciale. Micile bucurii au devenit enorme, privite acum din altă perspectivă. Chiar și cerul înstelat, admirat alături de un om deosebit, savurând „ceaiul sfânt”, este o minune. „În fond, stelele nu reprezintă nimic altceva decât niște puncte mici, strălucitoare”... Și totuși, aceste „puncte strălucitoare” mă fac fericită... Nu știu de ce... Poate prin faptul că îmi aparțin mie și nu aparțin nimănui în același timp... Sau pur și simplu pentru că există!
În fine, cu toate că a fi educatoare e o misiune foarte dificilă pentru oamenii care trăiesc în Moldova (da, da, în această frază am inclus toată indignarea mea referitor la salariile mizere, atitudinea negativă a UNOR părinți, numărul prea mare de copii în grupe etc.), totuși clipele petrecute alături de copiii MEI vor rămâne pentru totdeauna în memoria mea. Copiii sunt creați pentru a aduce haos în viețile noastre. Și totuși, acest haos ne ajută să aranjăm unele lucruri la locurile sale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu