Confesiunile absolventei

Astăzi vreau să scriu o postare care "s-a copt" în mintea mea câteva săptămâni bune. Am fost prinsă în prea multe activități și nu reușeam să îmi adun gândurile, apoi să le transform în text.

Poate e cam târziu să spun ceea ce urmează să spun, dar vreau să cred că niciodată nu e târziu pentru a-ți împărtăși experiența cu cei din jur.

Ei bine, am susținut licența. Am absolvit. Mulțumesc că îmi aplaudați acum în picioare în fața ecranelor. Mulțumesc. Mulțumesc. Acum puteți lua loc :))

Vreau să povestesc prin ce am trecut în ultimul an (pandemic) de facultate. Și cum mă simt acum, după ce am făcut 3 ani de Psihologie la Oradea.

Adevărul este că eu ador psihologia. Toți acești ani, iubirea mea față de acest domeniu m-a făcut să fac față provocărilor. Ba mai mult de atât, sesiunile îmi păreau destul de ușoare. Majoritatea disciplinelor le-am studiat cu plăcere. Chiar și statistica, cea care mi-a dat mari bătăi de cap, cu timpul a devenit interesantă pentru mine. Acum, când realizez o cercetare, aștept cu nerăbdare să aflu care sunt rezultatele, să descopăr relația dintre diverse concepte și să obțin rezultate semnificative statistic.

Am petrecut trei ani fabuloși, magnifici la Oradea. Unicul meu regret este că nu m-am implicat în mai multe activități. Acest oraș m-a primit "cu brațele deschise". Sunt recunoscătoare fiecărui om, fiecărei clipe petrecute aici. Chiar și momentele grele din viața mea au devenit, incontestabil, o experiență valoroasă, datorită căreia personalitatea mea a trecut prin metamorfoze spectaculoase.

Dar, evident, nu e totul în roz, cum, poate, li s-ar părea unora. Ultimul an, îndeosebi ultimul semestru, a fost o provocare pentru mine. Am trăit diverse stări, de la dezamăgire, furie, tristețe, până la fericire și entuziasm. De ce? E simplu. Am realizat că nu știu cine sunt. Am pierdut sensul. Iar criza prin care am trecut, la un loc cu presiunile facultății de a scrie lucrarea de licență, pandemia care m-a ținut cea mai mare parte a timpului închisă în casă și perfecționismul meu patologic, care mă strângea tot mai tare de gât, a dat rezultate. Am început să somatizez. Am avut crize de nervi. Mă simțeam pierdută.

Viața noastră este plină de crize - momente decisive, în care ne aflăm la răscruce de drumuri. În dependență de felul în care îți rezolvi criza, îți "asamblezi" în continuare personalitatea. Fiecare etapă a vieții este însoțită de o criză. Din primele zile ale vieții, începând cu criza nou-născutului, până la bătrânețe. Cine e curios să afle mai multe detalii despre aceste crize, poate căuta pe google "crizele lui Erik Erikson".

În adolescență, vrei să înțelegi care este "carcasa" identității tale. Ești în căutare de sine. Această căutare continuă și în tinerețe, când se pun bazele relațiilor și vine vremea să îți alegi un job. Ei bine, ajungând în anul 3 de facultate, eu am înțeles că iubesc ceea ce învăț, dar nu știu ce voi face mai departe. Am realizat că urmează viața de adult și cineva a uitat să îmi lase instrucțiunile de utilizare. Am impresia că am fost pur și simplu aruncată în oceanul vieții. Iar eu nu știu să înot :)

A urmat o perioadă grea, cu lacrimi și nervi. Cu multă procrastinare și multe întrebări. Cine sunt? Ce vreau să fac? Când întemeiez o familie? Oare voi excela la serviciu? Voi reuși? Ce masterat să aleg? Unde să locuiesc? Mă simțeam incapabilă să iau decizii.

De ce fac toate aceste destăinuiri? Nu am intenția de a căuta milă în ochii voștri.  Nu e ceva demn de milă. Căutarea e un lucru firesc.  Sunt sigură că mulți au trecut prin aceleași stări și mulți vor mai trece. Sunt sigură că mulți își adresează, la un moment dat, aceleași întrebări. Chiar și la vârste mai înaintate. Ne gândim dacă acolo unde suntem acum, într-adevăr este locul nostru. Nu știm ce trebuie să facem. Atragem prea multă atenție la detalii și nu mai vedem imaginea în ansamblu.

Uitându-mă la lumea din jur, am înțeles un lucru. Nimeni nu știe ce trebuie de făcut. Nimeni nu a primit instrucțiuni. Noi am fost băgați în jocul ăsta fără să vrem și trebuie să jucăm până la capăt. Iar dacă suntem deja aici, trebuie să ne creăm propriul sens.

Viața constă din încercări și erori. Așa are loc învățarea. Iar clipa petrecută pe acest Pământ e atât de scurtă comparativ cu grandoarea Universului, încât nu mai contează care sunt regulile jocului.

Dacă nu știi cine ești și ce ai de făcut, nu știi ce alegere să faci, să știi că lucrurile pot fi oricând schimbate. Dacă simți că nu mai iubești omul cu care ai ales să trăiești, poți pleca. Dacă nu îți place jobul, poți pleca. Dacă nu ai ales facultatea potrivită, poți pleca. Ai înțeles ideea :) În orice moment, îți iai bagajul și pleci. Pleci acolo, unde crezi că te vei simți mai bine.

ATENȚIE! Nu abandonezi lucrurile în prima secundă, în care ceva nu îți iese. Schimbi lucrurile, când simți că nu îți mai aduc satisfacție. Părerea mea.

Iar în continuare, am să las aici câteva activități care mă ajută pe mine să fac față momentelor grele, care sunt inevitabile și fac parte din "șlefuire":

1) Ascult muzică. Mereu. Oriunde. Orice gen. Adoor muzica. Cred că e terapia perfectă.

2) Mă plimb singură. De dorit acolo, unde e mult verde. Multă natură. Preiau calmul ei și îmi încarc bateriile.

3) Vorbesc cu motanul. Din fericire, nu îmi răspunde :)

4) Plâng. Plânsul e o bună descărcare emoțională. Nu-l înăbuși. Te vei simți mai bine după.

Asta a fost istoria mea. Dacă măcar o persoană s-a regăsit în ea, consider că nu am scris degeaba. Vă mulțumesc pentru atenție. Încă o rundă de aplauze pentru licența mea susținută. Seară bună ;)