Am revenit!

Cred că ar fi util să vă relatez istoria revenirii mele. Într-o zi cu soare, mă apăsa datoria de a scrie licența. Panicată, am încercat să îmi găsesc un refugiu. Ideea de a scrie părea o salvare, fiindcă Supra-Eul meu conștiincios nu mai avea dreptul să mă judece, eu zicându-i mândră că uite, fac un lucru util, nu stau degeaba. SCRIU! Daar, una e să vrei să scrii și alta este să începi efectiv a scrie. De ce? Pentru că nu mai știu să scriu. Simt că mi-am epuizat izvorul de imaginație și creativitate. Probabil am crescut din vârsta aia, în care eram o idealistă ce visează la o lume mai bună, mai frumoasă și își notează ideile utopice pe hârtie. Acum, îmi dau seama că nu mai pot interesa oamenii din jur, dar nici pe mine, cu gândurile banale, care îmi vizitează uneori creierul ars.

Și atunci, ce să fac, cum ies din încurcătură? Că doar nu-s nebună de legat, nu mă apuc eu chiar acum de scris licența! În cele mai bune tradiții, din moși-strămoși, lucrarea de licență se scrie în ultimele zile înainte de examinare și anume atunci când nivelul de stres este cel mai ridicat. Zis și făcut, caut soluții. Mi-am amintit că aveam cândva un blog. În adolescență, mă ajuta mult, fiindcă îl foloseam pe post de agendă personală electronică și îmi „descărcam” toată energia (care era de tot felul) acolo. Am decis să îl recitesc. Îmi face plăcere să devin nostalgică uneori și să îmi recitesc vechile texte. Când eram copilă, credeam că dacă există un lucru la care mă pricep, atunci acesta e... Știu să scriu. Ei bine, știam, chiar dacă nu scriam perfect. Acum nici nu mai știu care este acel singur lucru la care mă pricep. Probabil să procrastinez :)

Pe de o parte, am apreciat exprimarea mea de atunci care, pe alocuri, este superioară celei de acum. Pe de altă parte, am realizat cât de mult am crescut. Știți, am auzit de la mai mulți oameni care scriu că cel mai ușor este să te inspiri din durere. Iar eu în asta eram maestru. Reușeam să văd partea negativă în totul ce mă înconjoară și făceam din asta artă. 

E amuzant să realizez că am început să scriu pe această pagină încă de când aveam 14-
15 ani și cât de multe gânduri mi s-au schimbat de atunci. Acum am 22 și nu pot să cred cât de curajoasă am fost să îmi expun aici ideile. Când am accesat acest blog ultima dată, acum câteva zile, eram pornită să îl șterg pentru totdeauna. Credeam că am crescut și am trecut peste nevoia mea constantă de a scrie. Dar nu am reușit să distrug tot ceea ce am creat timp de atâția ani. Pentru mine, e o comoară. Îmi place să tot revin în acest spațiu virtual și să observ drumul pe care îl urmez, felul în care mă maturizez și îmi trăiesc în continuare viața.

Am decis să modific titlul și aspectul blogului, pentru că schimbarea trebuie să fie vizibilă din prima, nu doar prin compararea textelor. Ideea este că, pe parcursul anilor, eu am adăugat culori în viața mea. Nu mai e totul alb-negru. Cu toate că mi s-a păstrat și o doză de pesimism. Dar nu mă mai regăsesc numai în recele lunii și rândurile triste dintr-un cântec depresiv. Sunt mai mult decât atât.

Știți, dacă aș putea, aș îmbrățișa copilul care eram atunci și i-aș spune cât îi sunt de recunoscătoare. Pentru toate lacrimile pe care le-a vărsat, astfel încât eu acum să pot zâmbi. Și nu, să nu credeți că am fost chiar omul care a trăit numai suferință. Pur și simplu eu știu cât de complicată poate fi perioada adolescenței și cât de frustrant poate fi uneori să nu fii înțeleasă de nimeni. Cred că trecând prin astfel de momente, am devenit un „avocat” al copiilor și adolescenților, încerc să empatizez, nu să judec și chiar îmi doresc mult să interacționez cu ei în viitor.

Nu știu cât de mult sau dacă voi mai scrie. Dar cred că merită să mai existe această pagină. Dacă nu în calitate de agendă personală în continuare, cel puțin în rol de arhiva mea personală, care să îmi amintească cine sunt și de unde pornesc.

Ah, da! Cât pe ce să uit... De ce mi-am modificat titlul blogului în „Arta de a (re)trăi”? Pentru că eu am fost și am rămas omul care scrie datorită momentelor pe care le retrăiește. Pentru că sunt o persoană orientată spre trecut și îmi place să îl „mestec”, să îl analizez. Totodată, acest titlu mi se asociază cu vorbele bunicii mele. Majoritatea moldovenilor probabil cunosc expresia „Off, așa mai retrăiesc!”. Asta înseamnă că o persoană este îngrijorată. Bunica mea este o femeie foarte emotivă și deseori „retrăia”.

Deocamdată, aceasta este o caracteristică ce poate fi asociată și personalității mele. De multe ori mă puteți vedea îngândurată sau, simplu, emoționată, de parcă pe umerii mei stau, una peste alta, sute de griji. Iar textele mele cuprind viziunile, emoțiile, stările mele. Aici e lumea mea, universul meu. Aici e talentul meu de a (re)trăi momentele și a le preface în artă. Doar că, spre deosebire de adolescenta care scria mai devreme, acum sunt o tânără, care vrea să introducă alte probleme în discuție (dacă va da Domnul să mai ajung să scriu pe aici). Dar mi s-a părut că acest titlu întruchipează perfect constanța trăsăturii mele de-a lungul anilor, cât și modificarea atitudinii mele față de această trăsătură și realitatea în sine.

Până aici a fost. Să aveți o zi frumoasă în continuare, fără prea multă „retrăială”. Pace.