Râd când sunt nervoasă

 Râd când sunt nervoasă. Zilele astea am râs foarte mult. Am râs când îmi făceam bagajele. Mi-am împachetat frumușel hăinuțele, o lingură, o farfurie, un vis, vreo două speranțe și câteva șovăiri. Am uitat acasă cana și curajul. Cană cumpăr, curaj de unde iau??

 Iarăși râd. La moldoveni, se pare, toate drumurile duc spre casă. Cum n-ai da. Drumul meu e lung și întortocheat. Oameni noi. Străzi necunoscute. „Vai, ce accent drăguț!” „Basarabeancă?” „O să vă placă aici!” „Din care Moldovă? A noastră sau a voastră??” Mă întorc la Maria și o las pe ea să vorbească. Eu știu doar să râd. Eu mi-am uitat curajul acasă. Și pisica. Și familia. Și dulceața bunicii.

 E frumos aici. Toamna asta miroase a melancolie. Se schimbă toamnele cu vârsta. Sau poate eu m-am schimbat? Când am reușit să cresc? Copilărie, mai stai un pic. Te-aș cam vrea înapoi. Înainte râdeam când priveam desene animate amuzante. Acum râd când sunt nervoasă. Și zâmbesc când nu știu ce să zic cu „accentul meu drăguț de basarabeancă”.

 E greu să te obișnuiești cu gândul că nu mai e mămica lângă tine, să îți alunge noaptea monștrii de sub pat. Dar cred că mă voi transforma în Rihanna și mă voi împrieteni cu ei. Le voi spune: „Dragii mei monștri, dacă râd prea mult, să nu vă supărați, sunt doar nervoasă!”