„Stăpâne, stăpâne, îți cheamă ș'un câine...”

 De obicei oamenii care ajung să mă cunoască remarcă faptul că nu sunt prea sociabilă. Cică ar fi bine să mă mai „dau și eu cu lumea”. Recunosc că într-o oarecare măsură nu sunt mare fană a societății. În perioada adolescenței, probabil datorită unor constrângeri interioare, evitam contactul cu oamenii cât de mult îmi stătea în puteri. Îmi amintesc că vara, în perioada vacanței, puteam să nu ies cu lunile din casă... Îmi era oarecum frică de societate. M-am și autoînscris în rândul sociofobilor. 

 Am înțeles că mă maturizez din moment ce, pe parcursul studierii a astfel de ciudățenii precum temperament, caracter etc., am realizat că nu sunt decât timidă și treptat am și reușit să accept societatea. De altfel, ar fi straniu să cer de la oameni să fiu acceptată așa cum sunt, din moment ce eu nu sunt în stare să îi accept pe ei, dar nici pe mine însumi... 

 Ei bine, eu, ca de obicei, rămân fidelă propriului stil și o cam lungesc cu introducerile. De ce am inclus aceste note bibliografice în postare? Am încercat astfel să ajung treptat la subiectul pe care vreau astăzi să-l abordez... și anume, atitudinea mea față de societatea contemporană. 

 Într-adevăr, cu toate că nu mă mai consider sociofobă, iar mizantropă nici atât, obișnuindu-mă să conviețuiesc cu oamenii în societate, nu sunt totuși un om foarte comunicabil. Ideea e că eu iubesc oamenii. Da, îi iubesc și din acest motiv sunt pasionată de psihologie. Vreau să îi înțeleg. Vreau și pe mine să mă înțeleg, în același timp. Iubesc oamenii ca individualități, ca personalități, ca celule tratate ca atare, aparte. Fiecare om, când ajungi să îl cunoști, este condus de careva idei, principii și majoritatea oamenilor, luați aparte, sunt oameni buni de fire. Când ajungi să îi cunoști motivația, pătrunzi în gândirea lui și totul devine clar și ușor ca bună ziua. În același timp, să nu uităm de unde am început. Nu vreau nicidecum să mă contrazic. Iubesc omul, accept societatea, dar asta nu mă încurcă să îi văd defectele.

 Părerea mea subiectivă este că atunci când ieșim în societate, îmbrăcăm măști. Ohh, măști, măști și iarăși măști... Da, suntem fățarnici, oameni buni! A naibii de fățarnici. Și invidioși, a naibii de invidioși. Cred că acesta e motivul din care îmi era frică de societate în adolescență. Copil fiind, nu eram capabilă să detectez minciuna și fățărnicia. Asta se învață cu timpul, din experiență...

 Cred că fățărnicia a pătruns adânc sub pielea noastră. Cred că a intrat în sânge deja. Învățăm copiii să fie fățarnici încă de la naștere. El încă nu știe nici cum îl cheamă, iar noi deja îi agățăm o cruce de aur, mai mare decât dânsul, de gât și îi zicem că asta e simbolul credinței. Ce simbol, mă? Cu cât e mai mare crucea, cu atât e mai mare probabilitatea că mă voi izbăvi de păcate? Cu cât e mai scumpă lumânarea, cu atât mai aproape sunt de Dumnezeu? De ce nu știm să credem în tihnă? De ce nu învățăm copiii ce e rău și ce e bine cu adevărat? De ce nu alegem drumul cel corect, fără de păcate, fiindcă vrem, nu fiindcă trebuie, nu fiindcă ne este frică de draci și de iad? Pentru că așa e în firea lucrurilor?

 Nu știu dacă mai există iubire sinceră. Atâția „te iubesc” și toți pentru lume. Mai există intimitate oare? Mai există vreun „te iubesc” spus în șoaptă, ca să ajungă direct la inimă, nu pe Facebook sau pe Instagram? Știți care e ziua în care ești cel mai iubit om de pe fața Pământului? Exact, ziua în care stă lumea deasupra ta și aruncă câte un pumn de țărână! „Ehh, ce fată frumoasă a fost... Ce deșteaptă, cuminte bla bla bla...”. Pe mine, sincer, mă cam sperie această perspectivă. Noi spunem vorbe goale și frumoase toată viața. Iar când mori, ce mai folos din iubirea asta? Chiar de-o fi ea sinceră, ori n-o fi... Omul, ia-l, de unde nu-i... Sunt sătulă de pseudo-iubiri. Aceste iubiri stau la suprafață. Aceste iubiri sunt plictisitoare. Eu le zic „pas!”.

 Tot în cadrul societății pornesc și războaiele. Pune un om în calitate de individualitate în fața unui alt om. Spune-le că au concepții diferite asupra vieții. Maxim ce vei obține (în majoritatea cazurilor) va fi o discuție în contradictoriu. Nu omor, nu război. Spune-i acum că toți așa fac. Ba mai mult, spune-i că o fac cu scopuri nobile. Vorbește-i despre datoria față de patrie, despre supremația statului și multe alte chestii de genul. Ei, și cine-i el acum? Un erou. Un erou care a ucis oameni. Vă vine să credeți cât de paradoxal sună?! Cum poți să ucizi în numele binelui și încă să te mândrești cu asta???
 Să fie clar, cele expuse anterior nu semnifică faptul că dacă omul a săvârșit o crimă, el nu e responsabil de aceasta. Ba e responsabil. Mai mult de atât, el singur, el, ca om, urmează să răspundă pentru ea. Tocmai pentru că nu a fost destul de puternic pentru a opune rezistență la timp. Pentru că atunci când a avut ocazia, nu a făcut alegerea corectă. A fi slab de fire niciodată nu a fost demn de laudă.
 În fine, repet, nu urăsc oamenii. Societatea suntem noi. Dintr-o altă perspectivă, ea ne disciplinează, impunând anumite legi. Un om puternic știe să rămână individualitate chiar și în cadrul unei societăți, respectându-i pe cei din jur. Iubiți sincer, dragii mei, fiți ceea ce sunteți, asta e tot ce aveți de făcut. Pare simplu, dar e totuși o artă. Nu fiți mai buni de Crăciun. Fiți mai buni pentru totdeauna. Sărbători fericite tuturor!