Despre prietenie, dor si dezamagire

 Nu stiu de ce, dar acest subiect (prietenia) ma afecteaza foarte mult. Nu este prima data cind scriu despre aceasta. Cu toate ca ma consider o persoana singuratica, careia ii place "linistea si pacea", ca orice om normal se intimpla sa simt nevoia de a avea un prieten adevarat. In aceste momente in capsorul meu apare involuntar o singura intrebare: "Exista oare prietenie adevarata?". In diferite perioade din viata mea, raspunsul la aceasta intrebare devia de la o extrema la alta. Erau clipe in care ma simteam nespus de fericita alaturi de, precum mi se parea mie, o "oarecare" prietena adevarata. Insa timpul trece si totul e schimbator. Peste o vreme, aceasta prietenie se destrama, apoi se incepea o alta, care iarasi isi gasea sfirsitul. Atunci cind aceste prietenii incetau, eram foarte inciudata - pe mine, pe fostele prietene, pe lumea intreaga. Ma simteam singura, neajutorata. Interesant este faptul ca acest sentiment este de fiecare data acelasi. De fiecare data simt aceeasi durere - de parca se rupe o bucata din mine cu carne cu tot. Insa anii trec, totul se uita. Ma linistesc putin si inteleg ca in toate cele intimplate nimeni nu poarta nici o vina. In memoria mea au ramas doar clipele fericite si placute petrecute alaturi de acele persoane. Atunci cind ne intilnim din intimplare imi amintesc toate acele momente si ma uimesc cum a trecut timpul, cum ne-am schimbat, iar acum noi am ajuns sa fim simple cunoscute. Stiu ca nu mai putem intoarce nimic inapoi si anume atunci simt puterea izbitoare a timpului.
 Da, sunt coplesita de dor. Da, sunt dezamagita, extraordinar de dezamagita. Pe zi ce trece imi dau seama cit de complicat e sa fii om matur (sunt adolescenta, dar aceasta etapa presupune procesul de maturizare) si sa comunici cu oamenii din jur. Uneori chiar lupt singura cu mine pentru a face acest lucru. Probabil asta este inscris in codul meu genetic, asa imi este firea. Ce n-as da acum sa ma intorc in copilarie, cind totul era atit de simplu - ne certam, ne impacam, ne jucam impreuna, imparteam bomboane si gume de mestecat si ne simteam bine. Lucrurile se complica pe zi ce trece.
 Raspuns la intrebare asa si n-am obtinut. Nu cred ca il voi obtine cindva, cel putin nu suta la suta. Acum am prietene bune si nu ar fi cinstit, nici logic, sa spun ca nu cred in existenta prieteniei, cel putin atita timp cit le consider prietene pe aceste persoane. Insa totusi exista momente in care ma simt singura si incep sa imi dau seama ca asta e ceva normal. Citeodata avem necesitatea de a ne simti singure. Nimeni nu este dator sa se "absoarba" in prietenie. Nimeni nu garanteaza ca o prietenie trainica este totusi echivalenta cu o prietenie pe vecie. Vesnicia, uneori, are si ea limitele sale. Cit de paradoxal nu ar suna aceasta afirmatie...
P.S. Scriu aceasta postare coplesita de emotii si de aceea gindurile imi sunt incurcate. Sper ca ma veti intelege si imi veti ierta eventualele greseli gramaticale si de exprimare.